Anul asta m-am hotarat sa nu mai arunc bani aiurea pe cadouri de Craciun. Un economist a demonstrat deja ca in medie platim cu 16% mai mult pe cadouri decat ar plati cei care primesc cadourile. Si cum ma consider in general peste medie, cu siguranta procentul cu care gresesc eu este mult mai ridicat.
Deci: fara cadouri anul asta de la mine: gata
cu sticlele scumpe de vin, gata cu halatele de baie la preturi obscene, gata cu
renii traditionali romanesti produsi cu dragoste in China. Poate doar un Lego,
sa fie liniste in case de Craciun
Economistul care a facut studiul cu pricina
atrage atentia ca alaturi de valoarea economica exista si o valoare emotionala
care se impacheteaza si se transmite o data cu cadoul. Dar, pentru transmiterea
unei emotii, a unor sentimente, o felicitare scrisa de mana ar trebui sa fie
suficienta. Si daca felicitarea e scrisa/desenata de un copil, se obtine chiar
si mai multa emotie cu efort zero.
Anul asta am un plan prin care nu mai distrug
valoare economica: voi oferi cate o felicitare prietenilor si familiei si voi
trimite banii unei cauze in care cred.
Anul asta voi trimite banii cuiva care pentru mine este persoana anului: este un tip normal, un tip foarte normal: Mirel. Sau era un tip normal, foarte normal, acum cativa ani, inainte ca Imparatul maladiilor sa incerce sa-i adopte copilul. Acum Mirel e un superman normal, chiar un superman foarte normal. (Imparatul maladiilor e biografia castigatoare de Pulitzer a acestui intrus)
Acum urmeaza partea cea mai grea greu. Sa
scriu despre cineva care a aflat acum cativa ani ca pustiul lui de 6 ani are o
tumora pe creier nu poate fi simplu deoarece textul rezultat nu poate fi altfel
decat tragic. Si de aceea e atat de greu, pentru ca alaturi de Mirel nu percepi
tragicul. Cand merg in vizita pe la el si Marinus pentru o bere si o poveste ma
simt bine, ma simt foarte bine, ca si cum as vorbi nimicuri cu un foarte bun
vechi prieten. Si de obicei nu vorbim nimicuri, pentru ca imi povesteste
chestii depre care nu pot scrie aici fara a fi tragic. Asa ca nu voi scrie.
Chiar si fara boala, e greu pentru orice om normal sa imagineze o realitate
tata-fiu cu un ritm zilnic simplu, compus din doua batai, o pendulare neintrerupta
intre coridoare de spital si casa adoptiva din aceasta Viena frumoasa, dar care
pentru ei este doar un oras strain, fara prieteni. Fara prieteni, fara
petreceri de copii, fara nevrut de facut temele, fara certuri domestice. Fara
nimic din ceea ce face ca zilele noastra sa para plictisitoare in general si
frumoase pe alocuri. Doar o rutina simpla, inebunitoare, zilnica, o naveta casa
– spital, spital – casa. Casa – spital, spital – casa. Casa –
spital, spital – casa. De fapt sunt niste
prieteni temporari intalniti la spital, dar in realitatea lor, adesea,
prietenii pleaca in rai destul de repede dupa ce fac cunostinta.
Cand merg in vizita la Mirel si Marinus nu
simt parfumul fin dar inecacios al imparatului. Nu are curaj nici sa se apropie
de casa lor. Singurul miros pe care il miros e mirosul senzational al mancarii
de casa, care impreuna cu doza infinita de optimism practic este strategia lui
Mirel de a il invinge pe imparat. Aceasta reteta care impreuna cu cei 2 ani de
plan experimental de bataie de la AKH si cu inca niste ani petrecuti inainte in
transeele spitalelor Bucurestene ar trebui sa tina imparatul la distanta si,
intr-un final, sa-l inchida pentru totdeauna intre copertile unei alte carti
castigatoare de Pulitzer – categoria istorie.
Deci, acesta e planul meu de Craciun
Dedesubt sunt detaliile contului lui Mirel,
daca doriti sa-l sprijiniti pe el si Marinus in aventura lor infuzata de
optimism si mancare de casa
Daca aveti alte cauze in care credeti, fiti creativi
si trimiteti acolo bani. Cu siguranta prietenii vostri au deja mai multi reni
traditionali Romanesti decat e legal acceptabil on orice tara europeana. O
felicitare ar trebui sa fie suficienta.
La multi ani,
Radu
Mirel Dolofan, Bank: BRD GROUPE SOCIETE
GENERALE SA
Conturi:
RON: RO86BRDE426SV74231324260
EUR: RO33BRDE426SV74231414260
